Indicii metodologice pentru Școala de comunitate (1992)
Notițe dintr-o discuție a lui Luigi Giussani la Consiliul național al CLMunca asupra textului pentru Școala de comunitate este modalitatea cea mai concretă de a menține un raport sistematic cu carisma mișcării.
Carisma este darul Spiritului, care acționează în funcție de întreaga Biserică, folosindu-se de temperament, timp și spațiu; folosindu-se de uman. Acesta este unul din conținuturile centrale ale celui de-al doilea și de-al treilea volum; a-ți da seama că Spiritul se folosește de uman înseamnă a-ți da seama de ceea ce înseamnă catolicitatea.
Fidelitatea față de carismă este cea care dă naștere prezenței și misiunii; din fidelitatea față de carismă se naște experiența care, apoi, produce o dezvoltare umană dotată cu capacitatea de a fi prezență.
«Genialitatea» proprie carismei mișcării este metodologică, pedagogică. Mișcarea a apărut din preocuparea ca tinerii să îl cunoască pe Cristos, astfel încât prezența Sa să devină convingătoare pentru ei.
Metoda mișcării este indicată de cuvântul «eveniment»: revelarea prezenței lui Cristos ca eveniment prezent. De fapt, Cristos se arată în mod convingător într-un eveniment prezent. Metodologia mișcării rezidă pe deplin în înlocuirea unor noțiuni repetate sau a unui discurs repetat cu întâlnirea cu un eveniment. Moralitatea se naște ca tensiune de a impregna propria viață cu evenimentul pe care l-am întâlnit și care ne-a cuprins, se naște ca tendință de a aparține și, deci, de a se confrunta cu ceea ce este mișcarea.
Compania devine eveniment și, deci, sursă de moralitate, dacă este impostată în așa fel încât face ca pentru fiecare membru să fie mai ușoară compararea a tot ceea ce acesta trăiește cu propunerea mișcării.
Aceasta este modalitatea concretă pentru a menține raportul cu carisma: impregnarea cu un eveniment și a susține pătrunderea în acest eveniment. Celui care conduce ar trebui să-i revină responsabilitatea personală a începutului acestui eveniment : raportul său cu ceea ce le spune celorlalți trebuie să fie serios. Asta înflăcărează viața companiei ca eveniment.
Dacă Școala de comunitate este redusă la noțiuni de «discurs», nu permite dezvoltarea mișcării. Dacă este o muncă, un moment de confruntare, devine factor fascinant al evenimentului.
Ceea ce trebuie comunicat este entuziasmul, frumusețea unei confruntări. Confruntarea are în sine un element existențial de dramatic deoarece, dacă cineva se confruntă, trebuie să se corecteze. Tocmai asta e ceea ce e atractiv din punct de vedere educațional: merită să fie urmat doar cel care urmează. Ceea ce nu devine urgență, nevoie de schimbare e fals, chiar dacă este un discurs repetat în mod corect.
Școala de comunitate trebuie să se facă în cadrul unei confruntări serioase cu textul, nu urmărind firul propriilor preocupări.
Cum devine Școala de comunitate un punct de confruntare? Înainte de toate trebuie citită clarificând împreună sensul cuvintelor. Nu e vorba de a face o interpretare, ci e vorba de a urma literal textul. Este o reînflorire a metodei scolastice din Evul Mediu: se citea atât de textual, încât comentariile se făceau doar pe margini. Trebuie să devenim discipoli ai textului.
În al doilea rând, trebuie lăsat spațiu exemplificării unei confruntări între ceea ce se trăiește și ceea ce se citește. Trebuie să ne întrebăm în ce fel ceea ce am citit, și am încercat să înțelegem la nivel literal, ne judecă viața, judecă ceea ce ni s-a întâmplat cu o zi înainte, ceea ce se întâmplă în lume și în propria situație.
Astfel, Școala de comunitate devine un gest misionar; nu trebuie să fie un «seminar intern». Cum ar putea Școala de comunitate să fie valabilă pentru mine dacă n-o simt plină de promisiunea de speranță și pentru omul pe care-l întâlnesc pe stradă sau pentru colegul meu de școală sau de servici? Dacă e valabilă pentru mine, de ce n-ar trebui să fie valabilă și pentru el? Propunând Școala de comunitate altcuiva, izvorăște unitatea umană care există între mine și acea persoană, setea umană care ne apropie și posibilitatea de răspuns ce strălucește pentru mine și pentru celălalt.
Cel care conduce Școala de comunitate ar trebui să fie izvorul viu al acestui moment ca eveniment. Și devine izvor dacă ceea ce citește îl atinge pe el, astfel încât – în mod discret și fără sentimentalisme – ar fi potrivit să spună: «Înțeleg că acest fragment anume mă judecă înainte de toate pe mine». Dacă însă cel care conduce îi informează pe ceilalți despre gândurile sale, îi va obișnui pe aceștia să își urmeze fiecare propriile gânduri.
Școala de comunitate trebuie să fie simțită, trăită și suferită de către cel care o conduce, care, tocmai din acest motiv, încetează a mai fi un «didactic» și devine – ca toți – cineva care caută. Și pentru ca această căutare să nu fie intelectualistă, trebuie să fie o întrebare, o cerere. Această căutare și această cerere generează afecțiunea reală.
Munca de Școala de comunitate, mai mult decât să se bazeze pe gesturi excepționale, trebuie să fie o muncă zilnică.
Nu este productivă înlocuirea muncii de Școala de comunitate cu ceva altceva, închipuit de fiecare; asta ar însemna o recunoaștere inconștientă a propriei incapacități de a face Școala de comunitate.
[Publicat în CL - Litterae Communionis, (1992), n. 12, pp. I-IV]