Ce înseamnă asta, de fapt?
Aceasta este întrebarea care a răsunat de-a lungul weekendului de la Kyustendil, din Bulgaria, unde ne-am întâlnit cu prieteni din toată zona de sud-est a Europei: Albania, Bulgaria, Kosovo, România, Grecia și Italia. Fiecare a adus cu el propria poveste de viață, propriile așteptări și chiar propriile greutăți. Nu am ajuns acolo cu idei clare sau cu răspunsuri deja dobândite.
Chiar dimpotrivă, mulți dintre noi erau plini de întrebări: despre prietenie, despre muncă, despre viața de zi cu zi. Acest lucru s-a văzut imediat.
Iulian spunea: „Mereu m-am concentrat să rezolv problemele din viața mea”. Iar Fabio adăuga: „De-a lungul vieții, îți dai seama tot mai mult că ești nevoiaș”.
În fond, ceea ce ieșea la iveală în noi toți, era ceva foarte simplu, și anume, nevoia de a fi iubiți.
Părintele Claudio povestea că, pentru el, totul a început în clipa în care, tânăr fiind, și-a luat în serios propriile întrebări. Iar Leo mărturisea cum un moment de criză din viața profesională și singurătatea de la București l-au repus pe drum și l-au făcut să redescopere un loc pe care îl întâlnise cu mulți ani în urmă.
„Noi am cunoscut iubirea”, am re-cunoscut iubirea.
La început ar fi putut să pară o pretenție, dar, petrecând timp împreună, ascultând mărturiile, împărtășind chiar și momente simple – cum au fost momentele în care am luat masa, am cântat, am stat împreună – a fost evident, într-un mod aproape dezarmant, că iubirea nu este ceva de inventat sau de demonstrat, ci e ceva ce se întâmplă.
A fost impresionant să ascultăm situații de viață foarte diferite unele de altele, dar toate cu un punct comun: faptul că, inclusiv în situațiile grele de viață, fiecare putea să afirme că nu este singur.
Ana, cu o sinceritate care ne-a lăsat pe toți cu gura căscată, a spus: „Viețile voastre sunt teribile... în sens pozitiv... acum nu mai pot spune că nu e adevărat că am experimentat întâlnirea.”
Ca și cum, privindu-i pe ceilalți, ar fi fost aproape constrânsă să recunoască ceva adevărat, chiar în toată greutatea sufletului ei.
Aceste lucruri au făcut ca totul să fie mai adevărat: se vedea pe chipuri, se vedea din modul în care stăteam împreună, din libertatea cu care vorbeam între noi. Se vedea inclusiv din lucrurile cele mai simple: Bot povestea despre un dialog avut în tren cu o femeie curioasă de ce anume citea el, Ivo povestea despre niște discuții cu paznicul de la locul său de muncă, Leo despre conversațiile cu angajații săi. Fapte mărunte, dar pline de o libertate nouă. Isacco, la un moment dat, spunea că putem risca în viață, fiindcă suntem siguri de o anumită legătură, de o apartenență, de apartenența la Biserică, la Mișcare, care e asemeni apartenenței fiului față de mama sa, fără de care copilul nu ar putea trăi.
Doar la întâlnirea concluzivă, condusă de don Stefano, s-a menționat o propoziție care a cuprins cumva tot ceea ce am trăit în aceste zile: „Propria dorință este penultima, ultima dorință este a lui Dumnezeu”. Nu a fost percepută ca o propoziție „corectă”, ci ca ceva care descria experiența noastră. Ca și cum s-ar fi spus: dorința mea există, e mare, uneori chiar confuză, dar nu reprezintă ultimul cuvânt asupra vieții mele. Iar acest lucru nu elimină nimic, ci, dimpotrivă, eliberează, fiindcă înseamnă că nu trebuie să construiesc eu totul, nu trebuie să-mi salvez eu viața sau pe cea a celorlalți. Donieta povestea tocmai despre această greutate, despre tentativa continuă de a rezolva totul de una singură, până la dubiul asupra existenței lui Dumnezeu. Dar, chiar în această greutate s-a clarificat cât de multă nevoie avem de o companie, de un loc care să ne atragă mereu atenția la ceea ce am văzut.
Întorcându-ne acasă, ceea ce rămâne nu sunt niște obiective spre care să tindem sau un efort în plus, ci rămâne mai degrabă o întrebare: vom reuși să nu uităm ceea ce am văzut? Pentru că dacă e adevărat ceea ce am întrezărit în aceste zile, atunci iubirea nu este ceva îndepărtat, ci se află deja în viața noastră, noi trebuie doar să o recunoaștem.