Școală și metodă. Notițe din două conversații (1993 și 1997)
Notițe din două conversații cu Luigi GiussaniSinteza unei întâlniri dintre don Giussani și responsabilii CL care lucrează în mediul educației (1993)
1. Școala de comunitate este dezvoltarea unei experiențe care începe înainte de Școala de comunitate, a unui eveniment care are loc întotdeauna înainte de Școala de comunitate: se întâmplă înaintea primei pagini și înaintea oricărei pagini și înaintea oricărei fraze a oricărei pagini.
Este ceva ce se întâmplă înainte de Școala de comunitate: dacă tu trăiești acest ceva ce are loc înainte, dacă ești înăuntrul său, daca ești altoit, dacă ești scufundat în el, atunci Școala de comunitate vibrează și, vorbind despre ea, le comunici celorlalți o experiență vie, comunici o viață: altminteri nu faci altceva decât să rostești cuvinte, arunci în cârca tinerilor doar niște cuvinte ale tale.
2. Problema, încă insuficient de clară, este nevoia de-a înfige mai adânc rădăcinile întregii noastre acțiuni, într-o conștiință de apartenență față de o realitate total nouă.
Dacă am încerca să reperăm baza și criteriile acțiunilor noastre în afara energiei consacrate de prezența lui Cristos și a Bisericii sale, am deveni în mod ultim ca niște frunze agitate de vânt: atunci instabilitatea, resentimentul și neputința ultimă ar fi cele care ar descrie modul nostru de a acționa.
Pentru un creștin, observația este totalizantă. De aceea, nu se poate vorbi de educarea omului sau de crearea unui instrument stabil de educație (școala) fără ca fundamentul pe baza căruia extragem criteriile, dezvoltarea de perspectivă și locul de la care sperăm să primim energia suficientă pentru a pune în aplicare aceste criterii și dezvoltări, să fie altul decât Biserica lui Dumnezeu, așa cum trăiește ea – prin harul Spiritului – în noi și în jurul nostru, în compania căreia ne-a încredințat Domnul, așa cum a spus foarte frumos cardinalul Ratzinger comentând Scrisoarea Sfântului Paul către Romani (Rm, 6).
«Compania căreia i-am fost încredințați de către Domnul». Punctul de pornire, temelia, izvorul criteriilor, și deci al forței și al criteriilor care derivă din aceasta, însăși modalitatea de a construi trebuie să pornească de aici. Principiul formal, forma temeliei criteriilor trebuie să pornească de la conștiința apartenenței la această realitate, la realitatea lui Cristos, așa cum ne atinge ea în compania căreia i-am fost încredințați. Este un principiu ce trebuie avut mereu în minte atunci când vorbim, în orice fel, despre cultură, despre construirea societății și despre educația omului, este un punct de pornire fără posibilitate de întoarcere și fără echivocuri.
3. Regula pentru a aprofunda evenimentul care ne-a atins într-un mod convingător este aceea de a urma. Să urmăm înseamnă să ne angajăm propria personalitate cu ceea ce ne-a întâlnit. Există multe căi pentru a trăi viața lui Cristos; istoria Bisericii este un exemplu de cale. Întâlnirea cu o realitate diferită, mult mai convingătoare și mai plină de promisiune, este un ajutor deosebit care ne-a fost dat pentru a iubi și mărturisi în lume ceea ce ni s-a întâmplat: Dumnezeu a devenit om.
Cum se poate să trăim ceea ce ni s-a întâmplat? Urmând ceea ce am întâlnit, cu tot eu-l, cu toată personalitatea noastră, cu inteligența, cu afectivitatea și energia decisivă a propriei libertăți. Este vorba de-a nu confunda capacitatea noastră de rezistență, care e deja fragilă, de a n-o confunda ulterior, urmând mulți alți maeștri. Obediența se poate dilata ca fapt istoric doar urmându-l pe acel maestru pe care Domnul m-a făcut să-l întâlnesc. Altminteri, în Biserică n-ar fi bogăția care este, ar pieri singularitatea chipului nostru. E necesar să nu creăm mai multă confuzie în fragilitatea noastră alegându-ne noi înșine maeștrii, cum spune Sfântul Paul în Scrisoarea către Tesaloniceni: «Alegându-ne noi maeștrii, după pofta noastră sau după cât ne place de ei». Acel ceva de care ne-am ciocnit este ceva obiectiv.
4. Factori fundamentali ai experienței
a) Metoda mărturiei
Metoda mărturiei este prezența unei figuri umane noi în mediul obișnuit de viață: atunci când cineva vede două sau douăzeci și cinci de astfel de persoane care-și trăiesc viața într-un mod diferit, devine curios și, astfel, se naște în el o întrebare.
Pentru prezența în mediul obișnuit de viață, cel mai mare ajutor provine de la folosirea Școlii de comunitate. Dar cum poți face Școala de comunitate fără să-l ceri pe Dumnezeu? Fără rugăciune? Cum poți face Școala de comunitate fără să încerci să înțelegi? Fără să începi să înțelegi corespondența cu experiența ta personală? Cum se poate face Școala de comunitate fără a pătrunde logica internă a textului? Și cum poți face Școala de comunitate fără să-ți vină să-i spui propriului tău coleg: hai și tu!
De aceea, rugăciunea, înțelegerea pe care ajungi s-o ai până la afecțiunea inimii și pasiunea de comunicare sunt părți integrante ale Școlii de comunitate. Nu este Școală de comunitate dacă lipsesc acești factori.
b) Verificarea
Verificare este un cuvânt ce nu trebuie folosit în van deoarece este un cuvânt cu o mare greutate, un cuvânt «greu», așa cum e «grea» rațiunea; este unitatea de măsură cu care rațiunea înaintează spre certitudinile ei, cu care-și parcurge propriul drum. Verificarea e o muncă, este confruntarea propunerii cu exigențele constitutive ale inimii.
Cum are loc această confruntare?
Un subiect uman este cel care poate genera un raport, care generează, deci, un fenomen nou în care tânărul se simte cuprins și de care tânărul se simte copleșit. De aceea, primul factor de răspuns este ca ceea ce propui să fie viață pentru tine, este ca tu să fii responsabil de ceea ce spui, conștient de motivul pentru care o spui, trebuie să îți fie foarte clar că adevărul este adequatio rei intellectus, adică să-ți fie clar că adevărat e ceea ce corespunde exigențelor fundamentale ale inimii și conștiinței de sine.
Trebuie ca tu să fi experimentat deja acest lucru, trebuie să încerci să experimentezi acest lucru și trebuie să îi ceri Spiritului capacitatea de a-l comunica tinerilor pentru că există o disproporție între ceea ce simți, ceea ce vezi și lucrul la care aderi, pe de-o parte, și misterul libertății și al sufletului tânărului, pe de altă parte. Există o disproporție între tine și acest mister care îți dă fiori, care te face să simți propria incapacitate. De aceea, trebuie să te rogi. Dacă faci asta, atunci răspunsul la experiența pe care o propui apare, așa cum Dumnezeu vrea, în funcție de disponibilitatea libertății elevului și în funcție de capacitatea mentală a elevului.
Tu propui ceva ca expresie clară a unui conținut de viață de-al tău și îi ceri tânărului să reflecteze, să se gândească, să se compare bine cu ceea ce îi spui și să vadă dacă ceea ce îi spui corespunde scopului pentru care inima sa a fost destinată. El este cel care trebuie să perceapă această potrivire, această corespondență, dintre propunerea pe care i-o faci tu și viață; trebuie s-o perceapă, adică să ajungă s-o recunoască el însuși. Ca să-l faci s-o recunoască e foarte important să-i sugerezi să facă aceeași comparație și cu contrariul; adică, oare cum ar putea el rezolva impetuozitățile inimii sale în afara acestei propuneri? Cum poate el să răspundă propriei sale naturi? Tânărul este cel care trebuie să perceapă că în afara acestei propuneri găsește doar cenușă, doar nimicul. El trebuie să fie cel care înțelege că în afara acestui loc nu găsește răspuns, ci va întâlni doar încercarea de a fi exploatat, posedat, folosit, atât din punct de vedere sentimental, cât și politic.
Responsabilitatea este răspunsul pe care îl dă tânărul. Dialectica în raport, solicitarea continuă de a clarifica semnificația și rațiunile propunerii sunt importante întrucât ajută responsabilitatea să fie conșientă.
Toată această mișcare din cadrul raportului este esențială pentru ca tânărul să poată spune da, nu, sau să rămână în dubiu fără nicio vină.
De aceea, nu e obligatoriu ca claritatea sau căldura propunerii să obțină un răspuns pozitiv. Întotdeauna am numit educația «risc educativ» deoarece este confruntarea cu o libertate cea care trebuie să miște rațiunea și trebuie să miște afectivitatea.
c) O companie educativă
Sunt multe feluri de companii; nu spun «alegeți», ci aderați la compania în care Cristos v-a pus, pe care Cristos v-a făcut s-o întâlniți, la cea care v-a atins prima în mod convingător.
______________________________________________
O prezență care mișcă
Factorii constitutivi ai Școlii de comunitate
Notiție dintr-o conversație cu don Giussani (1997)
Începutul experienței este întâlnirea cu o realitate umană diferită. O Școală de comunitate care n-ar porni de la acest lucru ar fi ideologie sau abstracție.
Desigur că, în Școala de comunitate, trebuie să se vorbească despre viață, dar în lumina noii experienței întâlnite. Altminteri vorbim despre viață așa cum o concepem noi, așa cum o simțim noi, așa cum viața ne face să reacționăm în termeni naturali, oricum în funcție de un criteriu diferit de cel al apartenenței. Școala de comunitate este instrumentul principal al vieții noi, al modului nou de a urmări scopul eu-lui nou.
Cel care conduce
Totul depinde de cel care conduce Școala de comunitate. Dacă cel care o conduce este o prezență, atunci inteligența și afectivitatea sunt mișcate în mod diferit. Noutatea conduce. Dacă, în schimb, ține o lecție, nu este o prezență, nu mișcă. În cel mai bun caz mișcă o dialectică, o discuție, o înșiruire de gânduri. Și a doua zi, trezindu-ne dimineața, tot acel motor de gânduri nu are nicio legătură cu existența.
A. Simptomul care arată că Școala de comunitate este realmente condusă este acela că, la sfârșitul acesteia, omul pleacă diferit de cum a intrat.
B. Școala de comunitate trebuie să reprezinte o dezvoltare a întâlnirii avute: în Școala de comunitate este rezumată și depășită în mod continuu toată viața mișcării.
C. Fără existențialitate (legătura dintre cuvânt și realitate) nu se poate face Școala de comunitate: doar în acest fel ea este expresie a unei experiențe. Dacă nu duce măcar la identificarea unui lucru de schimbat, și deci, la dorința de a face să aibă loc această schimbare, nu poate fi vorba de Școala de comunitate.
Cum se face Școala de comunitate?
Ca rugăciune. Întrucât Școala de comunitate trebuie să rezume însuși fenomenul mișcării în dezvoltarea sa, să ne amintim că nu există căutare a adevărului despre Destin, despre Dumnezeu, fără rugăciune. Deci, să ne rugăm la începutul întâlnirilor. E nevoie de rugăciune și în timpul întâlnirilor, ca dispoziție a sufletului, a celui care întreabă și a celui care răspunde: ca poziție de umilință, bucuroasă și sigură de ceea ce poartă cu sine.
Rugăciunea devine și descoperirea nevoii sacramentului, în care evenimentul inițial redevine prezență.
Cum se desfășoară Școala de comunitate
Înainte de toate este o școală: un loc și o metodă prin care se învață. A învăța înseamnă a spori conștientizarea realității. A învăța implică înțelegerea textului ca semnificație a sa, adică a înțelege raportul textului cu realitatea și rațiunile pe care le conține pentru a face să se înțeleagă această legătură a sa cu realul.
În mod inevitabil, pentru a înțelege, este nevoie de repetiție (ripetere, petere ad = a tinde spre): sporirea atenției. A repeta cu atenție este echivalentul lui a vedea. Când se înțelege ceva? Se înțelege în măsura în care se experimentează corespondența cuvintelor citite și auzite cu ceea ce se trăiește. Astfel realul, în măsura în care ne apropiem de el, devine epifanie a conștiinței apartenenței.
Patru puncte de lucru
I. Lectura inteligentă, atentă la modalitatea de a se raporta la lucruri, atentă la judecățile pe care le determină, la rațiunile pe care le dă.
II. Comunicarea experienței (aici poate fi inclus tot) în comparație cu textul.
III. O cultură care se dezvoltă. Izvorul motivațiilor și al criteriilor trebuie să se nască din interiorul naturii experienței și nu trebuie să provină din afară. Cineva e cu atât mai genial cu cât pătrunde mai adânc în evenimentul care l-a cuprins, cu cât urmează mai mult.
IV. Sinteza celui care conduce: exemplu comunicat de dezvoltare a experienței pe care cel care conduce a trăit-o în timpul evenimentului Școlii de comunitate.
Consecința comunicativă
Dintr-o Școală de comunitate astfel concepută și trăită se naște un imbold de comunicare plin de afecțiune, care are trei declinări:
a. Mărturie și misiune;
b. Atenție la nevoi, caritate până la consistența organică a operelor;
c. Cultură: elanul afectiv de comunicare inspiră fantezie, căi de judecată, descoperiri logice, cu toate instrumentele necesare care derivă din acestea.
[Publicat în Tracce Litterae Communionis, (2007), n. 1, pp. 1-4]