Dragă domnule director,
Într-un interviu recent acordat publicației Corriere, Lorenzo Jovanotti spune, la un moment dat, comentând cântecul Imagine de John Lennon: „O lume fără religii ar fi mai rea, deoarece credința este lucrul cel mai uman din tine. (...) Punctul important nu este acela de a ne elibera de religii, ci de ne elibera”. Mai departe spune: Biserica este „casa mea”.

În acest punct Jovanotti descrie o experiență care este și experiența mea. Dar, mai ales, a exprimat o poziție revoluționară comparativ cu gândirea comună. Cuvintele sale deschid niște întrebări care cred că ne privesc pe toți: în ce sens credința ne poate elibera? Și în ce fel Biserica, adică o realitate umană alcătuită din persoane limitate și fragile cum sunt toți oamenii, poate fi locul adevăratei eliberări? Pare doar o poveste, sau o absurditate. Există, însă, un dat ce nu poate fi negat: toți au dorința de a fi cu adevărat liberi. Liberi de acel sentiment de a fi nimic, doar niște numere întâmplătoare pierdute într-o masă indistinctă; un sentiment pe care nici măcar propagarea unei libertăți bazate pe drepturi și pe tehnologie nu e în stare să-l atenueze.

Astfel, ne trezim în situația de a suprima această dorință cu diferite forme de distracție, cufundați într-o cultură care face orice poate pentru a favoriza aceste distracții. Și, deci? Scrie Italo Calvino, făcând referire la acel soi de „infern” care deseori e viața cotidiană: „Există două moduri de a nu suferi din cauza lui. Primul e la îndemâna celor mai mulți: a accepta infernul și a deveni parte din el, până la a nu-l mai vedea. Al doilea e riscant și necesită atenție și neobosită învățătură: a căuta și a ști să recunoști cine și ce, în mijlocul infernului, nu e infern, și a-l face să dăinuie, a-i da spațiu”.

Aparent, în fața înmulțirii războaielor și a incidentelor de intoleranță și violență, în fața aridității care deseori predomină în zilele noastre, apare tentația de a ne resemna adoptând primul mod. Asta dacă nu cumva, în toiul infernului, nu există ceva care într-adevăr să nu fie infern. Don Giussani comentează astfel fraza lui Calvino: „«Cine și ce, în mijlocul infernului, nu e infern”.

Asta s-a întâmplat! (...) Destinul, Destinul nostru, a devenit Prezență. Dar Prezență ca un tată, ca o mamă, ca un frate, ca un prieten, ca un tovarăș neprevăzut de drum. Un tovarăș de drum: Emanuel, Dumnezeu este cu noi! Asta s-a întâmplat!”. Într-un anumit moment precis al istoriei, s-a întâmplat ceva nou care a schimbat totul. Cu toate astea, aparent nu a schimbat nimic. Iată aspectul cu adevărat „revoluționar” al Crăciunului. Mai precis ce anume poate schimba un copil culcat într-o iesle? Oricât de mult se încearcă umbrirea semnificației acestei sărbători, aceasta rămâne totuși sărbătoarea care-i unește pe toți, credincioși și atei. În mod aproape inconștient, cu toții simt ciudata, paradoxala căldură care se propagă de la acel nou-născut care stă în frig.

O căldură care topește inimile împietrite, care unește și reconciliază, redând speranță. Nu cred că este doar o coincidență faptul că oamenii tind să sărbătorească Crăciunul împreună cu cei dragi lor. Tocmai de Crăciun, în fața acestui Dumnezeu copil care doarme în brațele mamei sale, descoperim forța pe care o au chiar și trupurile noastre fragile de ne spune unii altora ce anume este esențial, schimbând între noi singurele cuvinte care eliberează cu adevărat: ești iubit. Don Giussani spunea că „ar trebui să ne uităm la familie ca la exemplul cel mai impresionant al Întrupării”.

Prin limitele aparente ale umanității noastre continuă să se transmită căldura companiei pe care Dumnezeu o oferă vieții noastre: tată, mamă, frate, prieten. Dante face aluzie la toate acestea în modul său, în Cântul XXX al Purgatoriului: „Văzui adese-n fapt de zi, spre zori, / Întregul cer cu față-mpurpurită, / iar restu-n dulcile-i de-azur colori, / și fața soarelui născând umbrită / așa că, potolind o ceață rară, / de ochi putea-ndelung fi suferită”.

Așa cum intensitatea orbitoare a luminii soarelui devine în zori suportabilă privirii, datorită „ceții purpurii” care la ora respectivă o potolesc, tot așa iubirea divină, devine posibil de cuprins, de perceput, prin „purpuriul” cărnii noastre, adică printr-o companie umană. Nu există nicio altă veste mai paradoxală și în același timp mai rezonabilă decât asta. Și eu mă regăsesc spunând, cu o umilă recunoștință, alături de mulți alți prieteni, că această companie călăuzită de Papa, adică Biserica, „este casa mea”, cu dorința de a-i oferi spațiu, oferind-o tuturor.