De zece ani mi se întâmplă des să trebuiască să merg la București, capitala României. Și chiar de la primele călătorii, am fost impresionat de contradicții, de sărăcie, de dorința de a construi și de istoria dramatică a acestui popor. Un scriitor, în timpul prezentării unei cărți de-ale sale, mi-a spus că România este țara posibilităților și, pentru mine, chiar așa a fost. În prezent am mulți prieteni în acest oraș și mă întâlnesc cu ei ca să-l așteptăm pe papa Francisc. În seara de joi, 30 mai, mă plimbam prin centru, străzile erau pustii și mulți muncitori, împreună cu zeci de voluntari și multe echipe ale forțelor de ordine, amenajau spațiile prin care se preconiza că urma să treacă papa și convoiul său. Această muncă de noapte intensă și laborioasă și tăcerea ciudată a așteptării, într-un anumit fel, prevesteau prezența reală a Papei.

A doua zi dimineața, era 31 mai, o zi pe care eu și toți ceilalți o așteptam foarte mult. Cu ochii lipiți de televizor așteptam să se deschidă ușa avionului și ca Papa să pună în sfârșit piciorul pe pământ românesc, la douăzeci de ani distanță față de vizita sfântului Ioan Paul al II-lea. Apoi convoiul a plecat de la aeroport și s-a îndreptat spre oraș. Francisc a traversat Bucureștiul într-o Dacie albastră și oricine a putut să-l salute. Pe străzi, în mod surprinzător, era foarte multă lume.

Prima întâlnire a avut loc la Palatul Cotroceni, unde s-a întâlnit cu Președintele Republicii, a încurajat poporul român, a arătat cum se poate merge înainte împreună și cum se poate construi sufletul Națiunii. Titlul acestei călătorii a fost: „Să mergem împreună”. Am salutat un grup de prieteni și am încercat să ajung la poziția care mi-a fost repartizată pentru a participa la liturghia de la ora 18.00.

Pe aceste străzi am văzut adesea chipuri marcate de efortul vieții și persoane care nu sunt niciodată expansive în mod natural, și nici extroverse. De-a dreptul, la cozile lungi de la intrare, e o atmosferă de sărbătoare care-i molipsește pe toți. Aici, catolicii sunt o minoritate mică, nu sunt nici măcar un milion în toată țara, și, cu toate astea, mulți oameni se înghesuie curioși la baricade și-mi trece prin minte o întrebare a Iluminatului din romanul lui Manzoni: «Ce are omul acela, ca să facă bucuroși atât de mulți oameni? Bani pe care-i împarte așa, printre oameni... Dar ăștia nu merg acolo toți ca să cerșească. Ei bine, vreun semn în aer, ceva cuvinte ...».

Aglomerația e tot mai mare și piața se umple de foarte mulți oameni. Un bărbat, pe trotuar, în fața mea, strânge în mâini tricolorul românesc, cel găurit, din 1989. Papa intră acum în maiestuoasa catedrală ortodoxă, în noua catedrală, gesturile și cuvintele sale fiind o mărturie foarte umană despre cu totul altceva. «Nu putem spune Tată fără să spunem Al nostru». Câteva cuvinte care sintetizează marele apel la unitate pe care Sfântul Părinte îl adresează Bisericii și Națiunii române: «Să cerem pâinea memoriei, harul de a cultiva rădăcinile împărtășite ale identității noastre creștine». Mai atrage atenția asupra necesității și curajului de a spune împreună Tatăl Nostru. Și atunci când Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, dă tonul rugăciunii Tatăl Nostru, toți cei care se aflau în piață, pe scaune, și erau chiar mulți, se ridică în picioare și se roagă împreună. Suntem în Piața Revoluției, unde, în urmă cu treizeci de ani, a început o altă istorie a poporului român și acest Tatăl Nostru este începutul unui nou sentiment pentru toți.

Împreună cu prietenii așteptăm ca Papa să sosească la catedrala catolică Sfântul Iosif și, mai mult de 25 de mii așteptăm și ploaia, anunțată de dimineață, dar care, pentru moment, e îndepărtată de un vânt ușor, dar constant. Liturghia avansează rapid și omilia e toată închinată figurii Mariei care merge, întâlnește, se bucură. Bergoglio vestește poporului român că problema credinței este lipsa bucuriei și că în acest punct ne ajută Maria care nu diminuează, ci amplifică, adică „preamărește” pe Domnul. Ploaia, așteptată toată ziua, se revarsă asupra mulțimii care se roagă în tăcere.

Papa Francisc încheie o zi intensă plină de întâlniri la București. Tuturor le încredințează misiunea de a fi promotori ai unei culturi a întâlnirii și misiunea de a cânta cu forță îndurările Domnului. Și astfel, la sfârșit, cu curaj, definește poporul român ca „popor al speranței”. Apa din cer cade tot mai des, dar nimeni nu fuge și nici nu se agită. Așteaptă cu toții trecerea Papei care, după puțin timp, ajunge în piață și pare că salută tot poporul capitalei, toți oamenii, unul câte unul. Mă privește și se îndepărtează. În ploaie, rămân singur în mijlocul pieței, cu siguranța că istoria unui individ, a unui grup, a unei nații, începe atunci când un om viu te privește pe nume.

Franco, Forlì