Dragi prieteni, anul acesta atât de amețitor n-ați putut să nu vă gândiți la Pelerinajul vostru spre casa Fecioarei, fără să-l corelați cu cuvântul «speranță». Îmi închipui că a fost natural pentru voi să faceți această legătură: tocmai pandemia în care suntem încă adânciți ne-a făcut să ne îndreptăm privirea spre Ea.
Ce anume poate favoriza conștiința nevoii noastre de speranță?

«Mai rău decât această criză, nu poate fi decât drama de a-o irosi» (Francisc, Omilia de Rusalii, 31 mai 2020). Ce ecou a regăsit în noi apelul făcut de Papa acum un an? În primul rând datorită unei sincerități față de noi înșine nu putem irosi – reducând-o la un accident de parcurs – o criză care a cuprins întreaga lume.

Impactul realității a fost atât de puternic, încât au ieșit la iveală întrebări pe care poate nu credeam că le avem, a explodat o neliniște care ne-a împiedicat să ne refugiem în ceea ce știm deja și, mai ales, s-a deschis un abis pe care niciun scop sau strategie nu le-a putut compensa. Slavă Domnului că a fost așa! Deoarece – paradoxal – ne-au constrâns, într-un fel sau altul, să ne reluăm viața în mâini. Pentru mulți, care la început le considerau ca fiind niște obstacole, întrebările, neliniștea și abisul inimii au devenit, în timp, oportunități pentru a face un drum uman. (...)