Dragi frați și surori,
Domnul să vă dăruiască pace!

De doi ani, războiul a absorbit o mare parte din atenția și energia noastră. Ceea ce s-a întâmplat în Gaza este acum, din păcate, cunoscut de toată lumea: masacre continue de civili, foamete, strămutări repetate, acces dificil la spitale și la îngrijiri medicale, lipsă de igienă, ca să nu mai vorbim de cei deținuți împotriva voinței lor. Pentru prima dată, totuși, știrile vorbesc în sfârșit despre un eventual nou capitol pozitiv, despre eliberarea ostaticilor israelieni, a unor prizonieri palestinieni și despre încetarea bombardamentelor și a ofensivei militare. Acesta este un prim pas important și mult așteptat. Încă nu este nimic complet clar și definit; există încă multe întrebări care așteaptă un răspuns, multe rămân de stabilit și nu trebuie să ne facem iluzii. Dar, suntem fericiți că ceva nou și pozitiv se întrevede la orizont. Așteptăm clipa în care să ne putem bucura pentru familiile ostaticilor, care vor putea, în sfârșit, să-i îmbrățișeze pe cei dragi. Sperăm același lucru și pentru familiile palestiniene, care îi vor putea îmbrățișa pe cei care se întorc din închisoare. Ne bucurăm mai ales pentru sfârșitul ostilităților, care sperăm să nu fie ceva temporar, ci să aducă mângâiere locuitorilor din Gaza. Ne bucurăm și pentru noi toți, deoarece un eventual sfârșit al acestui război oribil, sfârșit care pare realmente aproape, ar putea marca în cele din urmă un nou început pentru toți, nu numai pentru israelieni și palestinieni, ci și pentru întreaga lume.

Cu toate acestea, trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ. Mai sunt multe de definit pentru a oferi Gazei un viitor pașnic. Încetarea ostilităților este doar primul pas - necesar și indispensabil – al unui parcurs insidios, într-un context care rămâne oricum problematic. De asemenea, nu trebuie să uităm că situația continuă să se deterioreze și în Cisiordania. Comunitățile noastre sunt constrânse să se confrunte deja în fiecare zi cu tot felul de probleme, mai ales în satele mici, care sunt tot mai tare înconjurate și sufocate de atacurile coloniștilor, fără să fie suficient apărate de către autoritățile de securitate.
Pe scurt, problemele sunt încă multe. Conflictul va continua încă mult timp să fie parte integrantă a vieții personale și comunitare a Bisericii noastre. În deciziile pe care trebuie să le luăm cu privire la viața noastră, chiar și cele mai banale, e necesar să ținem întotdeauna cont de dinamica dificilă și dureroasă pe care conflictul o provoacă: vor fi deschise granițele, vom avea permise de trecere, vor fi deschise drumurile, vom fi în siguranță?

În plus, lipsa de claritate cu privire la perspectivele viitoare, care încă nu au fost definite, contribuie la sentimentul de dezorientare și amplifică sentimentul de neîncredere. Dar tocmai aici, ca Biserică, suntem chemați să rostim un cuvânt de speranță, să avem curajul de a crea o narațiune care deschide orizonturi, care construiește mai degrabă decât distruge, atât în limbajul pe care-l folosim, cât și în acțiunile și gesturile pe care le vom adopta. Nu suntem aici pentru a face o declarație politică, nici pentru a oferi o interpretare strategică a evenimentelor. Lumea este deja plină de cuvinte similare, care rareori schimbă realitatea. Suntem interesați, în schimb, de o viziune spirituală care să ne ajute să rămânem neclintiți în Evanghelie.

Acest război, de fapt, ne provoacă conștiințele și dă naștere la reflecții, nu numai politice, ci și spirituale. Violența disproporționată la care am fost martori până acum a devastat nu numai teritoriul nostru, ci și sufletele omenești ale multora, în Țara Sfântă și în restul lumii. Furia, resentimentul, neîncrederea, dar și ura și disprețul domină prea adesea discuțiile noastre și ne poluează inimile. Imaginile sunt devastatoare, ne șochează și ne pun față în față cu ceea ce Sfântul Paul a numit „taina fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2,7), care depășește înțelegerea minții omenești. Riscăm să ne obișnuim cu suferința, dar nu trebuie să fie așa. Fiecare viață pierdută, fiecare rană provocată, fiecare foamete îndurată rămâne un scandal în ochii lui Dumnezeu. Puterea, forța și violența au devenit criteriile principale pe care se bazează modelele politice, culturale, economice și poate chiar religioase ale timpului nostru. În ultimele luni am auzit că se tot repetă că forța trebuie folosită și numai forța poate impune niște alegeri corecte, că numai cu forța se poate impune pacea. Din păcate, se pare că istoria nu ne-a învățat prea multe. Am văzut în trecut ce produc violența și forța.

Pe de altă parte, însă, în Țara Sfântă și în întreaga lume, am fost martori și vedem din ce în ce mai mult reacția indignată a societății civile la această logică arogantă a puterii și a forței. Imaginile din Gaza au rănit profund conștiința comună a drepturilor și a demnității care sălășluiește în inimile noastre. Această perioadă a pus la încercare și credința noastră. Chiar și pentru un credincios, a trăi în credință în vremuri dificile precum acestea nu este ceva de la sine înțeles. Uneori resimțim puternic în noi înșine distanța dintre duritatea evenimentelor dramatice, pe de o parte, și viața de credință și rugăciune pe de altă parte. Ca și cum ar fi departe una de cealaltă. Mai mult, folosirea religiei, deseori manipulată pentru justificarea acestor tragedii, nu ne ajută să ne apropiem, cu sufletul împăcat, de durerea și suferința oamenilor. Ura profundă care ne invadează, care duce la moarte și la durere, constituie o provocare semnificativă pentru cei care văd în viața lumii și a oamenilor o reflectare a prezenței lui Dumnezeu.

Singuri, nu vom putea înțelege acest mister. Numai cu propriile noastre puteri, nu vom putea înfrunta misterul răului și să-i opunem rezistență. De aceea, simt tot mai imperios îndemnul de a ne menține privirea ațintită asupra lui Isus (cf. Evr 12,2). Numai așa vom putea restabili ordinea în noi înșine și să privim realitatea cu alți ochi. Și, împreună cu Isus, în calitate de comunitate creștină, am dori să culegem multele lacrimi din acești doi ani: lacrimile celor care și-au pierdut rudele, prietenii – uciși sau răpiți –, ale celor care și-au pierdut casa, locul de muncă, țara, viața, victime nevinovate ale unei reglări de conturi al cărei sfârșit încă nu se întrezărește. Conflictul și reglarea de conturi au fost narațiunea dominantă a ultimilor ani, cu inevitabila și extrem de dureroasa consecință a luării de poziții.

Ca Biserică, reglarea de conturi nu ne aparține, nici ca logică, nici ca limbaj. Isus, învățătorul și Domnul nostru, a făcut din iubirea care se transformă în dar și iertare alegerea Sa de viață. Rănile Sale nu sunt un îndemn la răzbunare, ci o capacitatea de a suferi din iubire. În aceste vremuri dramatice, Biserica noastră este chemată cu mai multă energie să mărturisească credința sa în Patimile și Învierea lui Isus. Decizia noastră de a rămâne, atunci când totul ne cere să plecăm, nu este o provocare, ci un angajament de a rămâne în iubire. Denunțul nostru nu este o insultă la adresa vreuneia dintre părți, ci solicitarea de a îndrăzni o cale diferită decât reglarea de conturi. Moartea noastră s-a petrecut sub cruce, nu pe un câmp de luptă.

Nu știm dacă acest război se va termina cu adevărat sau nu, dar știm că conflictul va continua deoarece cauzele profunde care îl alimentează sunt încă toate de abordat. Și chiar dacă războiul s-ar termina acum, toate acestea și multe altele vor continua să fie o tragedie umană care va avea nevoie de mult timp și de multă energie pentru a se recupera. Sfârșitul războiului nu marchează neapărat începutul păcii, dar este primul pas indispensabil pentru a începe să o construim. Ne așteaptă un drum lung pentru a reconstrui încrederea dintre noi, pentru a oferi speranță concretă, pentru a ne detoxifia de ura acestor ani. Dar ne vom angaja în acest sens, împreună cu mulți bărbați și multe femei de aici care încă mai cred că este posibil să ne imaginăm un viitor diferit.

Mormântul gol al lui Cristos, lângă care inimile noastre nu s-au oprit niciodată atât de mult ca în acești doi ani ca să aștepte o înviere, ne asigură că durerea nu va dura pentru totdeauna, că așteptarea nu va fi dezamăgită, că lacrimile care udă deșertul vor face să înflorească grădina de Paște.
Asemenea Mariei Magdalena, lângă același mormânt, vrem să continuăm să căutăm, chiar dacă bâjbâind. Vrem să insistăm să căutăm căi ale justiției, adevărului, reconcilierii, ale iertării: mai devreme sau mai târziu, la capătul lor, vom întâlni pacea Celui Înviat. Și, asemenea Magdalenei, vrem să-i încurajăm pe alții să alerge pe aceste căi, să ne ajute în căutarea noastră.

Când totul pare că vrea să ne despartă, noi ne exprimăm încrederea în comunitate, în dialog, în întâlnire, în solidaritatea care se maturizează în caritate. Vrem să continuăm să proclamăm Viața Veșnică, mai puternică decât moartea, prin gesturi noi de deschidere, încredere și speranță.
Știm că răul și moartea, deși sunt atât de puternice și de prezente în noi și în jurul nostru, nu pot elimina acel sentiment de umanitate care supraviețuiește în inima fiecăruia dintre noi.
Există mulți oameni în Țara Sfântă și în întreaga lume care se implică pentru a menține vie această dorință de bine și care se angajează să sprijine Biserica Țării Sfinte. Și le mulțumim, purtându-i pe fiecare în rugăciunile noastre. „Noi, care avem un astfel de nor de martori care ne înconjoară, să îndepărtăm orice povară și păcatul care ne împresoară, să alergăm cu perseverență în lupta care ne stă înainte, cu ochii ațintiți la Isus.” (Evrei 12:1-2)

În această lună, dedicată Preasfintei Fecioare, vrem să ne rugăm pentru asta, pentru a proteja și a păzi de orice rău inimile noastre și pe cele ale celor care doresc binele, dreptatea și adevărul, ca să avem curajul de a semăna semințele vieții în ciuda durerii, ca să nu ne predăm niciodată în fața logicii excluderii și respingerii celuilalt.
Să ne rugăm pentru comunitățile noastre ecleziale, pentru ca ele să rămână unite și statornice, pentru tinerii noștri, familiile noastre, preoții noștri, călugării și călugărițele noastre, pentru toți cei care se implică să aducă alinare și mângâiere celor aflați în nevoie. Să ne rugăm pentru frații și surorile noastre din Gaza, care în ciuda întețirii războiului împotriva lor, continuă să mărturisească cu curaj bucuria vieții.

În cele din urmă, ne alăturăm apelului Papei Leon al XIV-lea, care a declarat ziua de sâmbătă, 11 octombrie, zi de post și rugăciune pentru pace. Invit toate comunitățile parohiale și religioase să organizeze liber, pentru această zi, momente de rugăciune, cum ar fi rozariul, adorația euharistică, liturghiile Cuvântului și alte momente similare de împărtășire.

Ne apropiem de sărbătoarea Patroanei diecezei noastre, Regina Palestinei și a întregii Țări Sfinte. Cu speranța că în ziua aceea ne vom putea în sfârșit întâlni, reînnoim rugăciunile noastre de mijlocire pentru pace către Patroana noastră.
Cele mai bune urări tuturor!

Cardinal Pierbattista Pizzaballa*

*Patriharhul Latin al Ierusalimului