Julián Carrón
Nimeni nu și-ar fi putut închipui că urma să fim chemați să dăm mărturie de harul carismei în toiul furtunii. Și, la fel ca discipolii pe barcă, inclusiv noi rămânem uimiți că, pe măsură ce se întețește furtuna, și în pofida tuturor limitelor noastre, iese la iveală tot mai mult excepționalitatea incomparabilă a lui Cristos, afecțiunea față de El pe care evenimentul carismei dăruite lui don Giussani ne-a inoculat-o în sânge.
Conștienți de diferența de potențial dintre nimicul nostru și harul Său, să îi cerem Spiritului Sfânt să lărgească crăpătura inimii noastre pentru ca lumina prezenței Sale să nu întâmpine obstacole în noi.
Discendi Santo Spirito
Bine ați venit, cu toții, prezenți aici și conectați! Experiența din acești doi ani ne-a învățat că nimic nu poate împiedica să se întâmple ceea ce așteaptă inima noastră, chiar și prin această modalitate. Nu e în primul rând instrumentul, mijlocul pe care-l folosim cel care face diferența. Prezent sau conectat, fiecare a putut surprinde structura reacției sale în timp ce asculta cuvintele primului cântec. Cine a resimțit ca fiindu-i proprie «nostalgia de cineva absent»? Fiecare, acolo unde este, a putut simți vibrând – sau a simțit că nu vibrează – toată nostalgia din care e alcătuită inima omului. Dar, aș vrea să spun, paradoxal, aproape nu contează dacă n-am simțit-o, fiindcă uneori nici măcar asta nu e în mâinile noastre, atât de amărâți suntem; ceea ce contează e să simțim cel puțin – asta chiar contează – o clipă de durere văzând că cel care a compus acest cântec a simțit acea nostalgie mult mai mult decât noi care l-am întâlnit pe Cel care răspunde la așteptarea inimii. Cât de mult mi-ar plăcea să văd vibrând toate fibrele ființei mele așa cum trebuie să fi vibrat în autorul cântecului! (...)