Sunt manager la un brand important de modă și sunt foarte pasionat de munca mea, care are legătură cu frumusețea, fiind într-un dialog constant și fermecător între creativitate și artizanat. Gestionez realizarea tuturor colecțiilor (genți, încălțăminte, haine …) și tot ceea ce e în spatele paradelor de modă; viața mea profesională de zi cu zi este foarte bine descrisă de filmul Diavolul se îmbracă de la Prada. Lumea luxului și a strălucirii, glamour, are de-a face cu celebritatea și cu succesul; așa că ridică probleme culturale foarte interesante și provocatoare, mai ales în privința „noilor drepturi”.

În ultimii ani, viața mea a fost realmente foarte intensă, plină de experiențe personale, familiale și comunitare, urmând un parcurs de credință și urmând cu bucurie propunerile mișcării, dar, pe plan profesional m-am simțit deseori „divizat”, ca și cum aș fi pe pragul unor coloane ideale ale lui Hercule: uneori, aveam impresia că frumusețea pe care totuși o trăiam n-ar fi putut pătrunde în contextul profesional, în care predomină criterii de judecată diferite la care părea că trebuie să mă adaptez, ca să fiu mai „pragmatic”. Cu toate astea, pentru mine, întrebarea recurentă era: „Cum pot trăi în mod adevărat credința mea la servici?”. Mă întrebam care ar fi putut fi contribuția mea, ca prezență creștină, într-un context atât de îndepărtat.

Tatăl meu mi-a repetat de multe ori propunerea metodei sfântului Paul: „Cântăriți totul și păstrați ceea ce e bun”(1Ts 5,21). Asta a dat naștere, în mine, chiar de când eram copil, unei mari fascinații și deschideri față de toată realitatea, fără prejudecăți, a dat naștere unei tendințe de a verifica în cel fel viața poate fi unită și adevărată în orice context. Dar, această exigență profundă a mea de a fi adevărat, de a fi o prezență inclusiv la muncă, o exigență de misiune aș zice, odată cu trecerea timpului a devenit un exercițiu de introspecție aproape psihologică, o măsurare a propriei capacități. Sfârșeam mereu acceptând că sunt incapabil să formulez niște judecăți care să „ateste” rațiunile credinței. Era aproape o povară pentru mine, care se adăuga la miile de lucruri din viață și de la servici. Rămânea doar o tentativă de a mă inspira în general din mișcare pentru a elabora o poziție de compromis, dar care, în fond, era sterilă.

Ceea ce m-a deblocat a fost judecata legată de ce anume înseamnă realmente să „fim prezență”, judecată pe care Davide Prosperi a propus-o anul trecut la întâlnirea cu Asociația Italiană a Centrelor Culturale. Cu acea ocazie, ne-a rechemat la faptul că singura originalitate pe care o ducem în lume nu este rodul unei meditații individuale, ci este o judecată comunională, care se naște dintr-o unitate trăită. Punctul de origine al noutății pe care eu o pot duce în context este unitatea căreia îi aparțin, care se prezintă, acolo unde sunt, în compania cu cei pe care Cristos i-a chemat împreună cu mine și pe care nu i-am ales eu.

Povestesc episodul în care, pentru prima dată, am văzut asta în act. În timpul unei întâlniri, o doctoriță povestea cum își pusese ea o problemă de conștiință în privința faptului dacă să conducă sau nu experimentarea unor teste prenatale foarte invazive, care creșteau sensibil predicția unor potențiale malformații și care ar fi crescut în mod indirect numărul de avorturi. Această doctoriță mersese la Davide, sperând că el i-ar fi spus să nu accepte, dar, în dialogul lor, chiar înainte să intre în detalii, primul lucru pe care l-a întrebat Davide a fost dacă vorbise deja cu cei din mișcare care lucrau în secția ei. Asta a surprins-o foarte tare. Ea obiectase că singurele două persoane din mișcare cu ea acolo erau două asistente tinere și fără experiență pe subiect, dar Davide a insistat, invitând-o să pornească tocmai de la unitatea dintre ele trei, chiar dacă erau atât de diferite datorită funcției și experienței, așa cum, ulterior, s-a și întâmplat.

Celălalt lucru care pentru mine a marcat realmente începutul unei noutăți este faptul că am citit acest fragment al lui don Giussani: „Așadar, doi sunt factorii confruntării noastre cu lumea, factori care determină atitudinea unitară, sintetică, plină de atenție în acea colaborare care este viața noastră serioasă, sinceră și loială alături de frații noștri oameni. Primul: să fim în comuniune […]. Al doilea: să fim prezenți cu totul, până în măduva oaselor, în exigențele și nevoile umanității” (L. Giussani, Una rivoluzione di sé. La vita come comunione (1968-1970) [O revoluție a sinelui. Viața drept comuniune (1968-1970), n. tr.], Rizzoli, Milano 2024, p. 159).

Acum povestesc un episod care se leagă tocmai de cele două puncte indicate de Giussani. În calitate de manager, sunt evaluat pe criterii de genul diversity & inclusion, adică trebuie ca în echipa mea să fie o oarecare eterogenitate de persoane care provin din anumite categorii; de obicei, accentul este pus pe medii care au legătură cu orientarea sexuală. În privința acestei provocări am surprins în mine o poziție inedită, fără să bat în retragere (așa cum, în schimb, se întâmplă deseori: spun că situația aceea nu mă privește, fiindcă regulile jocului nu sunt cele pe care le-aș vrea eu, și, deci, caut niște scurtături ca să-mi fac viața mai ușoară). E ca și cum propunerea lui Giussani ar fi pus în lumină faptul că pot trăi în acel context fiind total, integru, fără să renunț la nimic din mine și că acea realitate poate fi locuită de Cristos.

La nivel operațional, am vorbit cu singurul prieten din mișcare care lucrează la aceeași firmă cu mine, un băiat mult mai tânăr decât mine. Ne-am spus că în zona dizabilităților nu lucrează nimeni, așa că m-am adresat biroului de resurse umane cu o propunere de incluziune inedită, care avea legătură tocmai cu dizabilitățile. Ne-am activat și ne-am aventurat pe tărâmuri neexplorate de firma noastră, am început să colaborăm cu o asociație care lucrează cu tineri cu sindromul Asperger și am angajat în probă pe unul dintre ei, care, la început, nu vorbea cu nimeni. Toți din echipa mea am făcut un curs ca să identificăm modalitățile cele mai potrivite de a interacționa cu el, și, încet, încet, fără lucruri spectaculoase, această poveste a devenit de-a dreptul un exemplu de bună practică, de succes, și de reale diversity & inclusion.

De fapt, acest băiat, după câteva luni de zile, a propus să lucreze mai multe ore și, la urmă, să fie angajat pe perioadă nedeterminată, cerând să stea în birou cu colegii care au devenit prietenii lui, el despre care la început ni se spusese că era mai bine să-l lăsăm în spații dedicate doar lui și izolate.

Iată, acest episod m-a impresionat foarte mult, pentru că a lămurit că nu stăm împreună așa, în mod generic, pentru ca mai apoi să ne lăsăm – în chestiile concrete – pe mâinile celor care au deja expertiza corectă, a celor care înțeleg mai mult. În schimb, chiar unitatea noastră „pură” – chiar dacă cineva e top manager și altul e stagiar – este ceea ce generează o poziție și o judecată nouă. Nouă nu ni se cere să pornim cu sabia scoasă (chiar dacă uneori se mai întâmplă) ca să schimbăm regulile care nu ne plac: mai degrabă, ni se cere să încercăm să „locuim” cu adevărat acele reguli, cu o judecată care izvorăște din experiența noastră de comuniune. „Inteligența credinței devine inteligența realității”, spunea papa Benedict al XVI-lea (Discurs adresat participanților la cea de-a XXIV-a adunare plenară a Consiliului Pontifical pentru Laici, 21 mai 2010). Iar cardinalul Pizzaballa, în expoziția despre pace, realizată de copiii din GS pentru Meeting, ne-a spus că trebuie să indicăm „punctele luminoase” și de speranță acolo unde este război. Iată, aceste două aspecte atât de adevărate și de clare mă însoțesc în viața mea de zi cu zi.

De la intuiția profundă că doar unitatea noastră poate genera o prezență nouă și originală în lume, s-a născut în mine dorința de a-i cunoaște pe cei din mișcare care trăiesc aceleași provocări profesionale ca mine în lumea luxului. Și de la o cină la mine acasă cu vreo zece persoane (pe jumătate dintre ele le-am cunoscut chiar în seara aceea), care lucrează la diferite branduri, s-a dezvoltat, într-un mod neașteptat, un moment recurent, lunar, în care, cu aproape șaizeci de persoane care lucrează în această lume, ne vedem la cină. Este așa numita „cină a luxului”, dar să nu mă înțelegeți greșit: este o cină „a luxului”, nu „de lux”, drept pentru care avem un meniu spartan, nu avem homari, șampanie și viori.

Cinele au ca subiecte de discuție probleme care apar la muncă și în viață. În această perioadă lucrăm pe cartea apărută în urma zilelor de conviețuire a tinerilor din CL de la Avila, în care se reia parabola talanților: punctul central nu este câți talanți primești, ci raportul cu Cel care ți i-a dat. Singura noastră preocupare nu este aceea de a avea un moment „specific” pe tema muncii, pentru a dobândi acele technicalities comune de aplicat, ci să ne susținem ca să trăim mai mult apartenența la mișcare, ca să ne ajutăm să judecăm în detaliu, până la „ultimul milimetru” provocările care ni se arată în circumstanța comună a sectorului nostru sclipitor.

Desigur, este o tentativă embrională și ironică, dar care face vizibil – în primul rând față de mine însumi – avantajul uman al confruntării nu doar a provocărilor profesionale, ci a întregii vieți pornind de la unitatea în Cristos, care ne precede și ne convoacă împreună, și nu de la un raționament individualist.

Mai am încă multe de înțeles, dar mi se pare tot mai evident că punctul determinant este să rămân pe calea mișcării, să îmi cufund propria viață – până în cele mai mici detalii – în această prietenie, fiind dispus să mă las „deranjat”, să mă las mutat de pe propria direcție. Experimentez, deci, că să urmez nu presupune „să abdic” de la umanitatea mea, ci coincide cu a mă descoperi tot mai mult pe mine însumi.

Și această comuniune este pentru mine foarte concretă, in primis în raportul privilegiat cu soția mea în cadrul vocației căsniciei, și apoi cu prietenii din comunitatea mea și din grupul meu de Fraternitate, întro viață împărtășită și în munca serioasă pe Școala de comunitate. Recunosc că această comuniune e mereu orientată spre o sarcină: viața creștină este misiune prin natura sa.

Noi îl ducem pe Cristos în lume, ducând această comuniune. Comuniunea noastră nu este cârja care ne ține la suprafață sau care ne ține de cald când greutățile cresc, ci este continuitatea prezenței Sale. Dacă la muncă, cu cât crești mai mult profesional, cu atât devii mai autonom, în viața creștină, în schimb, este fix contrariul: cu cât crești și devi mai mare, cu atât mai mult înțelegi că e decisiv să depinzi.